March 14

MĂ UCIDE EA!

femeieOra de chimie era urâtă. Ea, frumoasă. La chimie, nu înţelegeam formulele. Nu înţelegeam nici de ce nu puteam sta cu ea în bancă. Dar asta era regula impusă de diriginte, ce puteam să fac? Fetele stăteau în bancă cu fetele, iar băieţii, cu băieţii. Dirigintele preda chimie. Cum aş fi putut să-l înţeleg? Mă mulţumeam cu celelalte ore, pe care le înţelegeam … într-o oarecare măsură. Şi erau multe ore, în care, pe furiş, ştrengăreşte, ignoram frumos regula impusă de „dirig” şi ne mutam în bănci aşa, după suflet, ca nebunii: fetele cu băieţii. Şi nu era nimic chimic. Sau, poate, da…

Nu ştiu cum am ajuns să stăm împreună în bancă. Poate ei îi plăceau poeziile mele, stângace şi siropoase foc. Poate mie îmi plăceau ochii ei, mari. De fapt, îmi plăcea toată: zâmbetul ei, gesturile, vocea nefiresc de groasă pentru o făptură aşa fragilă. Îmi plăcea, şi când râdea în hohote, şi când era tristă. Cu siguranţă chipul ei întrecea poeziile mele. Nu ştiam secretul frumuseţii ei şi nici nu mă interesa. Mă preocupa doar ora de chimie pentru că nu înţelegeam formulele de pe tablă şi nu pricepeam de ce nu mai pot sta în bancă, lângă ea.

colega (uartspace.com)sursa: uartspace.com

„Ghici ce-i asta?”, m-a întrebat ea, într-o zi, înainte să intre profu’ de mate. Îmi vârâse în ochi o cutiuţă, zâmbind misterios. Era acelaşi surâs care mă dezarma. „Mă ucide ea!”, poate am gândit fulgerător. „Gerovital Plant”, am răspuns eu citind involuntar pe cutie. „E o cremă mişto. Bănuiesc că ai auzit de Gerovital. De Ana Aslan. I-am furat-o maică-mii. Ştii cum intră în piele. Ştii cum mângâie tenul?”, mi-a lămurit ea starea de încântare. Habar nu aveam cum intră în piele. Ştiam doar că n-aş fi avut niciodată atâtea cuvinte nimerite ca să descriu acel ceva special al chipului ei. Să fi fost crema „de vină” pentru acea strălucire pe care o emana la fiecare clipire? Să fi fost eu orb la celelalte fete din jurul meu şi să am ochi doar pentru ea? Da, mă ucide ea!

 sarut gara (weheartit.com)sursa: weheartit.com

Doamne, ce românce frumoase! Priveam pierdut peronul şi mă gândeam că fetele din jurul meu sunt, fiecare, câte o strofă dintr-o poezie. Rimă avea însă doar una. Era cu o geantă în mână şi aştepta trenul. Ce ochi verzi avea! Cât de perfect se asortau chipului ei, tenului ei aproape măsliniu, magnetic în bătaie soarelui. Venisem s-o conduc la tren şi simţeam că fiecare minut alături de ea este o minune. „Gata, vine!”, zise ea cu un surâs cuceritor, nevinovat. A dat să ia repede geanta şi un zgomot surd i-a ţintuit mişcarea bruscă. Pe asfalt căzuse o cutie. S-a aplecat speriată şi a ridicat-o cu grijă. „Comoara mea”, a explicat ea, zâmbind, precipitarea. „Gerovital Plant, nu ştiu ce m-aş face fără ea”, a adăugat privind vagoanele care se aliniau milităreşte în faţa peronului. „Nici eu nu ştiu ce m-aş face fără tine”, am gândit istantaneu, intuind că în câteva secunde o să urce treptele vagonului şi n-o s-o mai văd. A urcat o treaptă, două, apoi s-a întors brusc. Ţinea în mână cutia şi geanta şi mă privea straniu. Mai straniu decât altădată. S-a aplecat şi… s-a întâmplat. Ne-am sărutat pentru prima dată. Ea, pe treptele unui tren, eu pe peronul unei gări. Au fost câteva secunde sau poate mai mult, în care ea nu era pe treptele unui tren, iar eu pe peronul unei gări. Eram în rai sau poate mai departe. Of, mă ucide ea!

 farmec

Muntele, iarna, are ceva special. Aerul tare, împovărat de zăpadă este atât de tonic încât te ameţeşte mai tare decât peisajul. Nevastă-mea, în general, nu e ameţită, dar are momentele ei, unice, în care îmi dă senzaţia că doar eu aş fi confuz. De exemplu, într-un supermarket eu sunt mai mult decât rezonabil. Ea, cu o privire dezarmantă şi sinceră, nu este chiar rezonabilă.

Când i-a căzut ochii pe o cremă, Gerovital Plant, i s-a înseninat faţa. „Ce e asta?”. Am crezut că vorbea cu mine, deşi mi se părea suspect că poate vorbi cu un perete. Nu, vorbea cu o domnişoară care aranja una, alta, pe rafturi. „E o nouă gamă Gerovital Plant de la Farmec. Cu ulei din flori de mac”, a explicat domnişoara aparent cunoscătoare a fenomenului. „Cu mac?”, a părut derutată nevastă-mea, părând că ştie ceva ce numai anumite persoane, în cercuri restrânse, aflaseră. „Ştiam de flori de colţ, dar de mac … Cred că-i bună. O luăm”. “O luăm” era felul ei de a-mi transmite că, pe lângă puiul la rotisor la care pofteam de o jumătate de oră, mai aveam de încărcat nota de plată cu o delicatesă rară. Merita însă toţi banii. Privea crema hidratantă atât de bucuroasă încât i-aş mai fi cumpărat patru. Şi nu era doar bucurie. Chipul ei, tenul perfect şi privirea atât de însufleţită mă cucereau. Mă cuceresc mereu. Pentru că are mereu farmec. Mereu… Mă ucide ea!

farmec_by ana aslan

Da, mă ucide ea! Ea, soţia mea, este fosta mea colegă de bancă. Este cea căreia i-am furat un sărut pe peronul gării. Este cea care al cărui chip îmi aduce aminte nostalgic şi cuminte de teroare orei de chimie, de un chip aproape măsliniu cu ochi, mari, verzi în care acum mă regăsesc şi mă pierd deseori. Ea este liniştea şi furtuna, care îmi redă echilibrul. Ea este frumoasa mea, cu care, dintre alte alte multe frumoase, s-a nimerit să stau în aceeaşi bancă, să mă sărut într-o gară pentru ca apoi să îi zic “da!”. Da, mă ucide ea!

Aceste amintiri, de ieri şi azi, au fost retrăite pentru Spring SuperBlog 2016.


Posted March 14, 2016 by admin in category SECTIA DIVERSE

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>